Aș putea scrie o carte despre amintirile pe care le am din copilărie și adolescență, despre anii în care găseam o satisfacție cel puțin ciudată în a mă juca cu nisipul cât era ziua de lungă. Incredibil cât de multe lucruri puteai face cu o mână de nisip, niște apă și câteva vase de plastic. Pe atunci nu îți trebuia o diplomă ca să construiești un măreț castel străjuit de un gard rezistent, cum altfel dacă nu din nisip. Aveai nevoie doar de puțină imaginație, îi ziceam eu, și ceva îndemânare, îndemânare pe care am constatat ulterior că nu o aveam. Toporișca trebuia să taie lemnul, și nu degetul!
Mă gândeam zilele acestea la toate lucrurile care îmi amintesc de acei ani. În anii 90 eram copil, la începutul anilor 2000 intrasem deja în adolescență. De atunci multe s-au schimbat, dar unele lucruri au rămas la fel de vii în memoria mea, printre acestea și obiectele de tehnologie, actualmente, veritabile piese de muzeu.
Dacia 1310
Nu ești român adevărat dacă nu ai avut Dacia 1310! Eu „m-am dat cu mașina timpului” mulți ani, până când a intrat „forțat” la pensie. Eram în centrul Clujului când împielițata s-a blocat la semafor. M-am ghemuit pe bancheta din spate, rușinată fiind de haosul pe care îl creasem în trafic. Cu un calm tipic ardelenesc, tatăl meu a rezolvat, în cele din urmă, „micul” deranj.
Era o Dacia 1310, albastră. Părinții mei au primit-o în familie în anul 1987. Am înțeles ca pe vremea aia o mașină costa cât o casă. Și acum mă gândesc că o casă era (mai) binevenită. Oricum, Dacia noastră și-a făcut treaba timp de mulți ani de zile. Cel mai bine mi-o amintesc așa: era prevăzută cu un sistem de aer „necondiționat.”Pentru pornirea acestuia trebuia să cobor geamurile, iar aerul pătrundea imediat, răvășindu-mi și ultima șuviță de păr. Vara, aceste episoade erau, cu excepția cazurilor când prindeam curent la urechi, revigorante. Iarna, Dacia trecea drept un veritabil frigider pe roți. În rest, amestecul de mirosuri emanate de brăduțul parfumat, benzină și tapițerie îmi întorcea stomacul pe dos. La prima curbă capitulam. Noroc cu pungile pe care mama se asigura, întotdeauna, că le avea la drum lung.
Telefonul fix
Dacă îmi spui că nu ai sunat niciodată de pe telefonul fix, la un număr aleatoriu ales din cartea de telefoane, ca să faci o farsă, nu te cred! O amintire vie din anii copilăriei mele este strâns legată de telefonul fix, de culoarea broaștei, cum îmi plăcea mie să spun, și cartea de telefoane. În combinație cu mintea odihnită a unui copil fără griji, cele două puteau stârni multă vâlvă la celălalt capăt al firului. Era distractiv, însă mai puțin distractiv era să formezi un număr de telefon. Trebuia ceva forță ca să faci asta!
Televizorul cu tub catodic
Era un Goldstar adus din Rusia. Eram un copil privilegiat pentru că mă puteam uita la un televizor color, cu telecomandă. Alți copii aveau televizoare vechi, alb negru. Al meu era modern, negru, din plastic și plin de culori. Mai tarziu, părinții mei aveau să cumpere un Orion negru și un altul mai micuț, pe gri pentru bucătărie. Toate erau televizoare cu tub catodic și nu păreau mari.
Casetofonul cu antenă
Cu un tată muzician se înțelege de la sine că aveam multe casetofoane, boxe și instrumente în casă. Dar am fost foarte atașată de un casetofon, negru cu antenă, pe care îl îngrijeam cu mare atenție. În anii 90 casetofoanele aveau ochi sau cel puțin așa arătau. Aveau să treacă ceva ani până am înlocuit „rabla” cu o combină futuristă, pe CD-uri, adusă tocmai din Germania. Acum ascult muzică online.
Caseta cu bandă magnetică
În copilărie mă puteam lăuda cu o colecție impresionantă de casete, de la Genius până la Double D, dar cel mai mult mă bucuram când apăreau seriile cu hituri internaționale. Le ascultam obsesiv. Ce uram însă, la casetele audio era banda magnetică din interior care se bloca în casetofon. Mă foloseam de un creion pentru a derula banda și de cele mai multe ori aveam sorți de izbândă.
Floppy disk-ul
Îți amintești dischetele? Eu da, deși vag. Cred că le foloseam la orele de informatică, atunci când nu stăteam pe mIRC, cerând asl-uri.
Telefonul mobil
Am avut primul meu telefon mobil în clasa a 8-a. Era un telefon Samsung, cu clapetă, a cărui baterie cădea într-una. Practic era mai mult un obiect de decor, cum funcțional nu s-a dovedit a fi. Ecranul era verde și nu avea niciun joc pe el. Mă jucam, în schimb, Snake pe telefonul surorii mele. În primul an de liceu, primeam un Nokia cu ecran color, fără cameră ce-i drept, dar cu care m-am mândrit teribil. Era perioada aceea când brandul Nokia scotea zeci de modele fanteziste…
În loc de încheiere:
Nu am păstrat niciun obiect din cele enumerate mai sus.
Surse foto:
Diana Oros 